Depeche Mode - Sounds of the Universe

(21 votes, average 4.62 out of 5)

Sâmbătă, 09 Mai 2009 17:02

A iesit asa cum am crezut ca are sa iasa, cu un bas psihedelic in fundal si bucati de industrial in interior. Gahan si-a pastrat alura, vocea si intensitatea, Gore e in continuare revoltator de imaginativ si activ, Fletcher pare ca e fan Thom Yorke, nimic nu e Wrong. Albumul, cu mici scapari (din punctul meu de vedere), e bijuteria pentru care ti-ai strans banii; desi face intoarceri evidente catre zilele de aur DM, are un sound matur, inchegat, fara frustrari legate de varsta si cu teme indeajuns de bine alese incat sa nu te dezamageasca.

Nu am sa o iau de la capat cu istoria lor, au deja un fan-site romanesc care face asta (cu continut din revista Sunete), insa nu pot sa nu-ti aduc nitel la suprafata ca Dave Gahan si-a gasit linistea, asa indoielnica cum e ea. O simti in voce, in actul de scena si in curajul cu care recunoaste ca-i fug orele de sub nas cand se gandeste prea mult la sine. Si apoi… Homer nu e chiar personajul care sa te lase sa torni gogosi fara sa te amuzi atat de tare incat sa te dai de gol singur.
Sounds Of The Universe, fara sa-si piarda cu nimic din autenticitatea si sound-ul DM, are influente indie si steampunk. Ceea ce, cred eu, e cat se poate de bine pentru ca un sunet inaintea timpului sau DM deja a fost, e timpul sa profite de marca lor asa cum orice artist in situatia lor ar face-o cand casa de discuri iti permite lucrul asta. Toate stilurile evolueaza la un moment dat in forme asemanatoare, sau care repeta anumite trasaturi, iar DM nu poate reiventa roata folosind numai amprenta proprie.

Ca-ti arzi energia cu job-ul de zi cu zi, cu exercitiile la sala, sexul sau familia, Sounds Of The Universe inseamna ora pe care o furi pentru tine, cateva amintiri din anii trecuti, dorinta de a suna pe cineva cu care sa-ti impartasesti starea si, poate, o bere normala intr-un local normal. Dar poate inseamna orice vrei tu si de cele mai multe ori asta si este. Pentru ca vorbim de un album pozitivist, in ciuda celor cateva piese mai sumbre, unde vocile se imbina totusi fara tensiunea si tragismul din anii trecuti, cu subiecte mai filosofice si mult mai revoltate decat DM-ul de astazi. Iar “Jezebel” nu se atinge de Sade.

Sonorizarea este impecabila, chiar daca nu a fost mixat tocmai de Alan Wilder. Personal, m-au atras cel mai mult efectele de chitara – industrial curat si bine sustinut - si punctele psihedelice, gen I Monster, pe care Fletcher reuseste sa le impuna in spatele vocii lui Dave.
Per total, s-a tinut cont de detalii la fel ca intotdeauna, chestie cu care baietii de la Depeche Mode se pot lauda pe bune; nimic nelalocul sau, nici o scapare de umplutura, iti iriga creierul, te lasa in voia ta, te reintalnesti fara bullshit-ul “Yeah, dude! DM sunt cei mai tari!”. Iar asta, crede-ma, e de bine.

Auditie placuta!

Video