Marilyn Manson - The High End Of Low

(18 votes, average 4.78 out of 5)

Vineri, 06 Noiembrie 2009 16:00

The godless mutherfucker si-a revenit. Si-a tras sapca pe ochi, a inchis slitul, merge mai departe. Trabucurile n-or mai avea acelasi gust, dar din sictir in sictir o poti lua pe un drum necunoscut si sa nu mai reusesti sa te intorci printre oameni.

The High End of Low e mai aproape de anti-prostia cu care m-am obisnuit la el, mai bun (din punctul de vedere al textelor) decat “Eat me, drink me”, mai matur, fara ochii rosii si incisiv. Undeva, in backstage, probabil si-a reconsiderat sansele in ochii ascultatorilor, iar departamentul de martketing - constituit chiar din el si alti adjuvanti - i-a sugerat ca tentativa de glam si retragerea catre hard rock si industrial il poate pozitiona un pic mai bine decat a facut-o ultimul album, cu dragostea-n fasole. Nu ma pot plange de sunetul Eat me, drink me, desi versurile au reusit sa ma dezamageasca nitel, dar, spre incantarea si deliciul meu, The High End of Low e pus rele, nu mai vorbim de frustrare sexuala si amoroasa dar de good-old-fucked-up-Jim care te-ar scuipa in ochi daca ti-ar trece prin cap sa-l pupi in fund pentru nu stiu ce merite te-ai gandi sa-i atribui.

E un album asezat desi violent si rautacios, cu cateva influente glam, electro-manson (a se citi stil Marilyn Manson, pentru ca putem vorbi fara echivoc de un stil propriu in muzica), industrial, experimental, nesimtire si ceva strategie de hip-hop (cel putin in “asezarea” notelor in mixer.) E cel de-al 7-lea album de studio lansat de Marilyn Manson, mai bun decat ultimul, dar mai putin bun comparativ cu Mechanical Animals si Hollywood. Un fel de Depeche Mode - Sounds of the Universe.

Albumul, ca intotdeauna, a nemultumit pe unii si a atras simpatia altora. In vreme ce fanaticii inghit orice, cei care se asteptau sa fie vesnic impresionati si fals-surprinsi au sustinut ca albumul sufera de repetitivitate, iar cei care pana de curand il criticau de exces romantism nelalocul sau si pierderea touch-ului si-au dat mainile, convinsi ca omul are inca multe de oferit, ca e cel mai bun album de la Mechanical Animals incoace si ca au descoperit o latura mai umana a artistului, dat fiind procesul de divort si problemele pe care fiecare dintre noi le are la un moment dat. Un lucru e cert, Manson a fost intodeauna un personaj controversat iar muzica lui nu s-a lasat mai prejos in nici un fel, din contra.

Evident, nu o sa fim noi cei ce vom da de mancare presei perpetuand ideea ca toata situatia neplacuta in care s-a aflat Marilyn Manson datorita divortului de Dita von Teese nu a facut decat sa il duca in stadiul in care muzica lui a avut doar de beneficiat (ca si expresivitate/creativitate), insa cu siguranta exista momente in viata fiecarui om cand se decide sa continue drumul, putin iritat si pornit pe fapte mari, catre ceva mai bun. Ca acel moment a fost sau nu inaintea producerii acestui material reprezinta un punct care nu trezeste decat interesul anumitor tabloide de muzica, pentru noi se numeste o munca reusita, pentru ca acest album este unul bun nu comparativ cu celelalte produse ale acestui PR-ist extraordinar nelicentiat, dar comparativ cu ce produce in prezent industria muzicala de pretutindeni.

Recunoastem plecati, The High End of Low, nu e pe masura asteptarilor cu care tot el ne-a invatat. Dupa un album ”normal social” (Eat me, drink me), care a dat cu bata-n balta tocmai prin liniaritatea si cliseismul cu care a venit, galagios, in urechile noastre, asteptam sa ni se intoarca favorul: nu te trimit la origini, ca stiu ce poti; dar daca o tii tot asa, intoarcem foaia. Omul a redevenit galagios in sensul bun, stie ca industria pe care a cultivat-o functioneaza in parametrii pe care i-a stabilit cand era nitel mai tanar si daca nu se ridica la standardele impuse de el – poate trece la sedentarism politic fara probleme, pentru nimeni nu o sa vrea un rebel politically correct, care, dupa ce a cultivat anti-eroul cu atata fervoare si a reusit sa stabileasca noi granite in marketing, trece la untdelemn de la bunica, ca e obosit sau batran. Nu ai voie sa fii batran cand brand-ul tau sustine ca esti tanar si ca esti un produs autentic american de tipul anti-american.

Ultimul album a fost asteptat ca un come-back, ca si salvarea de la “caderea in pacat”, adicatelea a deveni normal, pacifist, indragostit, rocker plin iubire fata de aproapele si semi-hippie in perioadele de “consumerism rational”, artist frivol caruia ii place laptele cu cereale dimineata si poate gusta un serial SF de duzina impreuna cu prietenii.

Nu, asa nu se face. In termenii in care Brian Warner, singur, a stabilit antiteza si combinatia riscanta (de la inceput) dintre nebunie, atrocitate, manipulare, frumos, sex-symbol si opinii sprijinite pe argumente reale, show-biz-ul nu se mai poate adapta aceluiasi produs social care intre timp a capatat caracteristicile unui cantec pop-folk. A nu se intelege ca iubirea fata de aproapele, sau consumatorii de lapte cu cereale reprezinta o clasa sociala gresit intentionata, dar ca industria muzicala, ca oricare alta industrie (si mai ales in spatiul american) se sprijina pe brand, pe valori construite si pe un acord social foarte influentabil, iar brand-ul anti-eroului nu se preteaza publicului tinta pe care il numim, sociologic, normal.

Din contra, chiar de la obtinerea acelei notorietati si de la castigarea antipatiei religiosilor fanatici, Marilyn Manson a subliniat ca brand-ul sau (Marilyn Monroe / Charles Manson) sta pentru omul de aproape, cetateanul respectabil, vazut de intreaga comunitate ca un “exemplu social” si care, de fapt, este murdar pana in strafundul sufletului, un trisor corupt stapanit de o multime de deviante sociale dureroase, cum el insusi l-a descris pe bunicul sau. Ei bine, fiind marketerul care si-a construit brand-ul prin palma data cretinismului, perversitatatii, fanatismului si deviantelor umane, e greu sa-i oferi credit doar pentru ca s-a indragostit sau ca, fara voia lui, a imbatranit. E greu sa-ti sustii valorile in orice situatii te-ai afla pe parcursul vietii, dar, nene, tu ti-ai construit propriul sistem, e otrava aleasa de tine; prezint-o asa cum ai invatat ascultatorii sa o perceapa.

E normal, timpul traseaza cateva linii peste care oamenii nu pot trece. La 15 ani te irita orice si, daca vrei, iti iei lumea in cap, pentru ca o intelegi prin pori, prin testosteron, prin emotii si prin posibilitatea extraordinara de asimilare; la 25 de ani poti muta muntii din loc, numai sa ti se iveasca sansa. Poti primi presiuni imense in piept si le faci fata, zi de zi, ca si cum nimic nu te poate intrece in umanitate si intelegere. Poti rezista, iar rezistenta devine motiv de cele mai multe ori. La 45 lucrurile nu se aseamana cu nici o zi din cele trecute. Nu mai poti fi furios si la fel de orientat catre implinire. Ti se termina bateriile, pentru ca nu ai fost copil cuminte, iar resursele sunt impotriva-ti parca.

E un drum firesc, se aseaza o rationalitate exclusivista si nu doar sentimentul de supravietuire, dar o altfel de sensibilitate, o altfel de oboseala si, de cele mai multe ori, o perceptie destul de conservatoare vizavi de fortele proprii si de spectacolul pe care trebuie sa-l sustii ca sa ramai pe piata. Manson nu se dezice de regulile naturii (pentru cei care inca mai cred in Anticristi), dar noi nu functionam cu Mama Natura cand e vorba de “muzica noastra”, ci cu ce ne incanta urechile, cu ceea ce ne motiveaza si cu implinirea anumitor doleante cerute de neuronii, experienta, gustul, cultura si, poate, o serie de motivatii pe care nu le-am face publice de cele mai multe ori.

Revenind, albumul nu este un produs al unui Manson plin de inspiratie care-si permite sa-si bage picioarele in cultura americana de duzina, dar este un album lucrat bine (partea de sound), iar vocea nu a cazut in desuet, lucru care ii aduce aplauze nu din parte mea, dar din partea ascultatorilor de rock alternartiv. Basul (Ramirez) vine din vremurile bune, majoritatea portiunilor fiind repetate, se vede, pana a iesit asa cum trebuie.

Cred ca cel mai agitat punct al argumentelor oferite de revistele de muzica il constituie versurile. M-am pus si de acord intr-o buna parte, chiar se repeta. In loc de 5 strofe si un refren avem 2 sau 3 strofe si refrenul. E dezamagitor. De acum ma astept la o maturitate a expresivitatii (first you try to fuck to fuck and then you try to eat), un ton elagant-matur-revoltat, cu un gust usor soft dar intepator pana la capat, fara prea multe divagatii, iar textele sa fie, fara gres, inteligente si pe gustul alternativilor. Desigur, sa astept jazz din partea unui Brian Warner ar fi o idiotenie de care s-ar amuza pana si acultatorii de minimal.

Totusi trecerea timpului nu se aplica numai artistilor pe care ii ascultam, dar si noua. O fi trist sau cool, interesant, normal sau oricum altfel, nu are nici o relevanta. Daca muzica ramane la fel de intriganta sau atenta la starile noastre, noi, in schimb, ne schimbam. La fel si artistii pe care ii admiram sau carora le spunem in guest-book-uri ca sunt in tandem cu simturile noastre. Si cred ca aici voiam sa ajung: nu-i pot da prea multe bile albe lui Marilyn Mason pentru albumul The High End of Low, insa cred ca merita plecaciunea dintotdeauna, si-a facut treaba bine, in acord cu varsta si experienta acumulata.

Se putea mai bine, evident, nu degeaba l-am tras de urechi, insa ca sa ma rezum la o parte din punctul meu de vedere, Jim Morrison ar fi fost mandru de mostenirea lasata unor artisti precum Manson...

Auditie placuta! (Este TOT albumul dedesubt, pentru ca un utilizator s-a gandit sa-l puna intreg spre auditie: 70:02 min.)

Tags: experimental , hard rock , industrial metal , new wave