|
Daca ar fi sa rezum opera grupului Pink Floyd la o piesa, care ar fi aceea? Imi aduc rapid aminte de “Confortably numb” si de “Wish you were here’’, cu imaginea personajului principal din The Wall, cu fata plina de efectele viermilor, si cu mana stanga dandu-si jos masca in goana masinii de tinichea. Si totusi, ma opresc la alta piesa...
Trecand de la Pompei pina la ultimul concert al celor de la Pink Floyd fara Waters, acordurile din Echoes ma framanta, ma certifica, ma readuc la starea de ascultator. Rar si bine. Echoes o ascult rar, pentru ca nu mi se face dor de ea, cel putin nu la fel cum mi se intampla de obicei cu albumul “Shine on, you crazy diamond” sau cu vizionarea terapeutica a filmului “The Wall”. Doza “floydiana” puternica si de esenta tare imi ajunge vreme indelungata.
Intamplator sau voit, gasesc si regasesc piesa “Echoes” prin anotimp, prin frunze, printre chipuri.
Pleci undeva si te intorci , cutreeri si revii… este muzica Pink Floyd, si cred ca orice ascultator stie bine lectia de creativitate muzicala oferita de formatie.
Te lasi, ei te prind de brate si te duc cu ei. Dar cand esti cu Pink Floyd, la fel ca si cu orice reprezentant al artei mari, esti adus cu bine inapoi.
Iar din acest punct de vedere cred ca Echoes este reprezentativa. Sunt sunete de undeva de dincolo de muzica, de-ti vine sa spui ca asta nu e muzica, e altceva, ceva ce nu stii cum se numeste, dar iti dai seama imediat ca nici nu este nevoie. Nu mai este nevoie.
Daca ar exista notiunea de baie muzicala, daca ne-am putea cobori ca intr-o apa in sunete, atunci Echoes ar fi un ocean. Interstelar.
Ecouri
Deasupra albatrosul sta nemiscat in aer,
si dincolo de valurile ce se rostogolesc,
in adancime,
prin labirint de recife corale,
vine fosnind prin nisip
ecoul unui timp indepartat,
iar totul devine verde submarin,
Si…
nimeni nu ne-a chemat pe acest taram,
nimeni nu stie raspunsul la “unde?” si “de ce?”
dar ceva se misca,
si cineva incearca
urcarea sa spre lumina.
Straini trec pe strada,
din intamplare doua priviri se intalnesc,
“eu“ sunt “tu”iar ceea ce vad sunt “eu”,
oare te iau de mana?
te insotesc pe acest taram?
oare te ajut sa intelegi cum pot eu mai bine?
Si…
nimeni nu ne cheama spre departe,
nimeni nu ne spune inspre ce sa privim,
nimeni nu vorbeste,
nimeni nu incearca,
nimeni nu zboara in jurul soarelui.
In fiecare zi senina,
privirea iti aluneca pe ochii mei dechisi,
invitandu-ma,
provocandu-ma sa ma inalt,
si prin fereastra din perete,
pe aripi de lumina vin curgand inauntru
un milion de ambasadori ai diminetii.
Si…
nimeni nu-mi mai canta cantece de leagan,
nimeni nu ma face sa-mi tin ochii inchisi,
iau ferestrele si le deschid larg,
strigandu-te peste cer.
Echoes incepe. Undeva trebuie sa fie un capat, un sunet…
| {rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=uLJ_QVfT_wM{/rokbox} | {rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=6y1bTyOMqqU{/rokbox} |
. scriu pentru mnu si postez prea rar (mai rar decat mi-as dori) comentarii. sper sa schimb asta.intre timp,,,m-am confruntat si eu cu ideea cum ca trebuie sa ai o perioada floyd dupa care treci peste...valabil si pentru alte trupe (perioada Zep etc)...dar sunt de aceeasi parere cu tine...sunt o trupa prea complexa ca sa nu ai ce descoperi nou la ea...cine face muzica poate sa confirme necesitatea acestei reintoarceri. eu una am descoperit cu adevarat floyd destul de tarziu. iar a-propos de piese care imi staruie in minte: "Be Careful With That Axe, Eugene" si "Come in No. 5..." a, si "Learning to Fly"..despre abordarea de mai sus (cea nejustificat de critica) merita scris un articol, cu exemple
.